06 Martie 2023

Ioana Niță: „Muncesc acum foarte mult și mai încolo o să-mi fie ușor”

Interviu de Andreea Giuclea
Fotografii de Mihai Ștețcu și Cosmin Moței

În zilele aglomerate, Ioana Niță pleacă de acasă la 7 dimineața, cu un ghiozdan greoi în spate: are în el cărțile de școală, laptopul și echipamentul de handbal. După cele șase ore petrecute la Colegiul Național „Ion Luca Caragiale”, unde e elevă în clasa a XI-a, se grăbește spre sala de antrenament. Acolo își deschide laptopul și timp de două ore, face pregătire la informatică, pentru că vrea să dea la Cibernetică. Crede că e bine să ai un plan de rezervă, pe lângă sport. „Mă gândesc că muncesc acum foarte mult și mai încolo o să-mi fie ușor”. Într-o pauză de pregătire se schimbă în echipamentul de joc, iar imediat după orele de informatică începe antrenamentul de handbal cu echipa de junioare a CSM București.

E obișnuită de mică să petreacă mult timp pe drum, ca să poată îmbina educația cu sportul de performanță. În școala primară, făcea zilnic naveta din satul ei, Găgeni, în Ploiești, unde învăța. După ore, tatăl ei o ducea la antrenamentele de handbal din Plopeni, de trei ori pe săptămână.

La 14 ani, s-a mutat singură în București, pentru că simțea că are nevoie de o schimbare ca să poată progresa. Acum e junioară la CSM București, apără poarta echipei naționale de junioare și face parte din GO Scholarship, un proiect multidisciplinar care oferă tinerilor sportivi suportul necesar pentru a face pasul spre marea performanță. Ne-a povestit în interviul de mai jos despre drumul ei în handbal, cum învață să fie un portar bun și ce-și dorește de la viitor.

Cum au fost primii ani în handbal?

La început a fost o joacă, apoi am început să jucăm meciuri oficiale. Am câștigat toate meciurile, am avut finală cu CSM București și am câștigat la un gol în prelungiri. Am ieșit campioană regională, din primul an, asta m-a încurajat foarte mult.

Începuse să-mi placă foarte mult și am văzut că jucam și progresam și antrenorii care mă vedeau spuneau că am potențial. Și asta mi-a dat încredere, am zis că pot să progresez. Concurând cu fete cu doi ani mai mari decât mine – pentru că jucam la o grupă mai mare –, am vrut mereu să încerc să le depășesc, pentru că la început nu eram așa bună cum erau ele.

Cum te descurcai cu școala în paralel?

Era foarte greu, țin minte că adormeam pe birou cu cărțile în față și mă trezea tata să mă duc să dorm. Dar îmi plăcea foarte mult handbalul, nu voiam să renunț. Mă simțeam foarte bine pe teren. Și la scoală îmi plăcea, de mică mi-a plăcut foarte mult matematica: vedeam că pot să rezolv foarte repede exerciții, terminam prima și le făceam corect, și mă încuraja să fac și mai repede.

Cum te raportai la început la handbal, unde îți doreai să ajungi?

La început îmi doream să ne calificăm la turneul final. Și fix în meciul de calificare m-am accidentat la încălzire, am pierdut și nu ne-am mai calificat. Mi-a părut foarte, foarte rău atunci. Apoi, îmi doream foarte mult să merg într-un cantonament cu lotul național. Și mi-am dat seama că la Plopeni nu puteam să fac asta, nu aveam condițiile necesare în antrenamente.

Acolo nu făceam în fiecare zi antrenamente, era o sală în care iarna era foarte frig, trebuia să vii cu căciulă și mănuși. Nu se lucra deloc pentru portari, am văzut că alți portari de la alte echipe, pe care eu îi depășisem în trecut, veneau încet, încet și mai aveau un pic și mă depășeau. Și am zis că ori mă duc mai sus, ori mă las. Dar am vrut să merg mai departe. M-am atașat foarte mult de sportul ăsta și nu aș putea să renunț. 

Pasul următor a fost să te muți la București?

Da, am venit la o probă la CSM București. Ei nu aveau portari la Juniori 3 atunci, pentru că erau accidentate. Înainte să mergem la București, i-am zis tatei că nu vreau să mă mut, dacă e mai vedem, poate în viitor. Tata a zis la fel, că poate în viitor. Și apoi am văzut cum e antrenamentul, care era diferența dintre mine și fetele de acolo, ca pregătire fizică erau peste mine cu mult. Mi-a plăcut și atmosfera, antrenoarea fusese portar înainte. Și am zis că dacă nu fac pasul ăsta acum, mai încolo o să fie prea târziu.

Părinții n-au știut dacă e bine pentru mine, pentru că eram mică și să n-o iau pe drumuri greșite. Când trebuie să iau o decizie despre cariera mea sau despre orice, eu îmi spun părerea, o spun și ei, facem un fel de dezbatere, și mă lasă pe mine să aleg, eu am ultimul cuvânt. Ei îmi arată ce cred ei că e bine și fiecare aduce câte un argument. Și eu am zis că vreau să merg la București.

A fost greu să pleci de acasă?

Da, pentru că eram atașată, stăteam cu părinții mei mereu, mai ales cu tata. Venea la fiecare meci, oriunde era. Venea la fiecare antrenament, stătea cu mine în sală. A fost foarte greu să-l am în fiecare zi și apoi, dintr-o dată, să ne întâlnim o dată pe săptămână, dacă se putea, dacă nu aveam meciuri. Și să trebuiască să mă descurc singură, cu mâncarea, să mă duc la școală, la antrenamente. M-a maturizat experiența asta foarte mult, am învățat să mă descurc singură. A contat foarte mult susținerea lor, m-au încurajat și cu școala, și cu handbalul. Dacă nu aveam susținerea părinților, mi-era foarte greu.

Simți că ai progresat după ce te-ai mutat? Ce ai făcut specific pentru asta?

Da, foarte mult. Eram la Juniori 3, ultimul an, și m-au luat și la J2, unde eram a patra pe post. Și ușor, ușor, am vrut să fiu și mai bună, și mai bună, și am ajuns să fiu prima acolo, la J2. Mai era o fată în fața mea, dar se antrena cu J1, mă uitam la ea ca la un Dumnezeu. Apoi a apărut și prima convocare la lotul național și asta m-a încurajat și mai mult.

Ca să progresez m-am uitat la meciurile pe care le aveam filmate, mai venea și tata și mai filma și el. Mă uitam la cum stau în poartă și ce aș putea să modific. Mă uitam la alți portari, am avut și antrenoare de portari la CSM care lucra cu mine. Și la lotul național e un antrenor foarte bun, care îmi arată ce greșesc. Am încercat să aplic ce-mi zice el și la club și am început să-mi modific poziția, să urmăresc brațul, mingea. Eu înainte doar ieșeam în față, na făceam mare lucru, și dacă era să apăr, era bine.

De ce îți place să fii portar și în ce proporție simți că e vorba de talent, de instinct sau curaj și cât e muncă și pregatire?

Îmi place partea asta psihologică, că trebuie să te pui în locul jucătoarei și să urmărești brațul, să ieși la intimidare. Sunt foarte multe posibilități și trebuie să iei în calcul tot ce poate să se întâmple: poate să-ți dea sus, poate să-ți dea jos, poate să-ți dea boltă, poate să-ți dea efect. Trebuie să urmărești ce face ea și, într-o fracțiune de secundă, să iei decizia. Asta îmi place foarte mult, îmi place să iau decizii rapid. O asemăn cu o problemă la matematică.

Cred că 50% este pregătirea, 25% talentul și 25% curaj, pentru că trebuie să ții ochii deschiși, să urmărești brațul, să nu îți fie teamă că-ți vine o minge în față sau în gât sau oriunde. Și te ajută foarte mult și intuiția. Trebuie să încerci să păcălești jucătoarea, să te pui în locul ei, să îi arăți că ai jumătate de poartă goală într-o parte și apoi imediat să te duci în partea cealaltă.

Ce înveți din proiectul GO Scholarship și încerci să aplici în viața ta sportivă?

GO Scholarship mă ajută să progresez din toate punctele de vedere. Am învățat că un sportiv, ca să aibă riscul mic de accidentări, trebuie să doarmă, trebuie să mănânce sănătos, să își dezvolte mușchii mai bine și să aibă o poziție corectă. Toate astea te ajută.

Am înțeles că trebuie să mănânc sănătos, pentru că eu înainte nu prea mă gândeam la asta. Începusem să calculez caloriile, dar nu știam ce alimente trebuie să mănânc. Sau să mă culc devreme și să îmi stabilesc programul cu mult timp înainte. Să am totul organizat, pentru că altfel nu pot să mă descurc, e totul vraiște și uiți să faci unele lucruri. Așa mi se întâmpla înainte. Acum le scriu pe o foaie, știu ce am de făcut în săptămâna aceea, le bifez și e totul bine.

De ce ți se pare important să existe un astfel de proiect pentru sportivii tineri?

Pentru că, de exemplu, eu înainte nu știam că un sportiv de performanță trebuie să respecte toate astea. Mă accidentam foarte ușor și nu știam de la ce, ce trebuie să îmbunătățesc. Aici mă documentez, aflu și încerc să mă dezvolt, GO Scholarship te ajută să te dezvolți. 

Încă mai trebuie să lucrez mult pe fizic, pentru prevenție. Dar acum sunt mai bine. Înainte am avut o accidentare la genunchi, întindere de ligament, și atunci mi-am dat seama că nu e bine ce fac și trebuie să schimb ceva. Vreau ca la sfârșit, când termin, să pot să fiu la punct cu toate.

Ai și momente grele, cum le depășești?

Da, când am meciuri proaste, când sunt foarte aglomerată, când primesc foarte multe teme și am foarte multe teste și ajung obosită la antreament și nu îmi mai iese nici acolo. Încerc cumva să mă organizez, să mai mut din pregătiri. Acum am început să fac pregătire pentru BAC, pentru că lipsesc o săptămână sau două cu lotul național, mai lipsesc și cu echipa, când jucăm miercurea și joia, și trebuie să recuperez. 

Dar mă gândesc de ce îmi place sportul pe care îl fac și la cum am ajuns până aici și că, dacă aș renunța, toată munca mea ar fi în zadar. Adică tot ce am muncit eu până acum s-ar duce.

Cum a fost sa joci pentru echipa națională de cadete?

La început am avut emoții, dar ușor-ușor m-am acomodat. Am jucat primele meciuri internaționale, amicale. Apoi, anul trecut am participat la „Women’s 16 European Open Championship”, în Suedia, unde ne-am clasat pe 2 și am fost aleasă cel mai bun portar al competiției.

Nu mă așteptam, la început nu am avut o evoluție bună și n-am jucat foarte mult. Asta pentru că eu nu m-am antrenat cu fetele de vârsta mea în vara aceea, înainte de competiție, m-am antrenat cu cele cu doi ani mai mari, și m-am dus direct la competiție. Dar am fost din ce în ce mai bună și în finală am intrat titulară. Și chiar nu mă așteptam, dar e o împingere de la spate să merg mai departe. Pentru că cei care m-au ales cel ce mai bun portar al competiției au văzut ceva la mine. Cred că pot să îmbunătățesc asta și să fiu din ce în ce mai bună.