17 Ianuarie 2023

Mihaela Mihai: „Am conștientizat mai bine toate lucrurile pe care trebuie să le fac ca să ajung la cel mai înalt nivel”

Interviu de Andreea Giuclea
Fotografii de Mihai Ștețcu

Mihaela Mihai a descoperit handbalul în clasa a treia, când profesoara de sport a împărțit în clasă pliante despre o selecție făcută de CSM București. Mama ei era secretară la școala unde învăța, iar când termina orele o aștepta în birou, ca să nu plece singură acasă. Când a aflat de selecție, și-a zis că mai bine merge la handbal, să vadă cum e. 

I-a plăcut așa mult încât la finalul anului școlar, când antrenamentele s-au mutat în alt sector și mama i-a spus că trebuie să renunțe pentru că nu are cine s-o ducă, și-a rugat bunica să meargă cu ea. „A venit cu mine, toată vara, la fiecare antrenament. Și așa n-am renunțat”, spune Mihaela.

Acum are 18 ani și face parte din lotul de senioare antrenat de Adrian Vasile, un vis împlinit la care se gândea de când era junioară și intra pe teren la prezentarea echipelor dinaintea meciurilor din Liga Campionilor, de mână cu jucătoarele pe care le admira.
 
Mihaela face parte și din GO Scholarship, un proiect care oferă tinerilor sportivi susținerea de care au nevoie pentru a face pasul spre marea performanță. După un antrenament, ne-a povestit despre drumul ei în handbal, obiectivele pe care și le-a propus și ce învață din proiectul GO.

Ce vis aveai când ai început handbalul, unde îți doreai să ajungi?

La început am zis că vreau să ajung să joc, pentru că mereu mă antrenam să fiu din ce în ce mai bună și să prind loc să joc, pentru că nu am fost de la început titulară, n-am fost acolo în prima echipă. Asta mă ambiționa. Dacă nu jucam sâmbătă sau duminică, când erau meciurile, veneam luni la antrenament și parcă mai tare trăgeam de mine. Mereu am încercat să ajung acolo, am muncit pentru asta. Apoi mi-am pus alt obiectiv: să ajung campioană națională cu junioarele. S-a îndeplinit și acum îmi doresc să ajung cea mai bună handbalistă din lume și cea mai bună extremă dreapta din lume.

Ai avut vreun model? 

Îmi plăceau mult Carmen Martin și Jovanka Radičević, sunt niste extreme dreapta foarte bune, pe același post cu mine. Îmi plăceau aruncările lor, determinarea lor, atitudinea. 

Dar m-a inspirat foarte mult prima mea antrenoare, Elena Moise, a fost un model pentru mine. Cu ea am început handbalul, mi-a pus mingea în mână. M-a captivat prin cum ne explica și m-a ajutat să ajung cine sunt acum, am învățat tot de la ea. O consider a doua mamă, cu ea mă sfătuiesc despre orice, oricând. Îmi este alături și acum, deși nu mai este antrenoarea mea, vorbesc cu ea înainte și după fiecare meci. 

A fost grea tranziția spre senioare?

Am avut noroc cu sezonul trecut, pe care l-am avut la Brăila ca împrumut, pentru că am avut experiența să văd cum e un vestiar de senioare, un antrenament și un meci la senioare. Cred că asta m-a ajutat foarte mult acum, când m-am întors la CSM si am făcut pasul la senioare aici, să mă integrez mai repede și să știu ce am de făcut.

Și cum te simți la CSM București, într-un vestiar așa valoros?

A fost un vis împlinit, pot spune, pentru că atunci când eram mică, noi intram cu fetele pe teren la prezentare, și acum mă gândesc că sunt cu ele în echipă. Atunci când eram mică nu mă așteptam să se întâmple așa repede, dar mă bucur foarte mult, e o experiență foarte frumoasă, care o să mă ajute, crescând de acum, de la 18 ani, într-un colectiv cu campioane mondiale, europene, olimpice.

Fetele m-au primit foarte bine, deși am venit mai târziu, pentru că am avut în vară loturile naționale (n.r: a participat cu naționala României la Campionatul Mondial de Junioare și de Tineret), fetele noi deja se integraseră în colectiv. Dar m-au primit frumos, sunt niște fete deosebite. Îmi dau sfaturi, dacă fac ceva greșit sau dacă simt ele că aș putea să fac ceva mai bine, sau tot felul de idei pe care mi le dau și încerc să le aplic. Îmi place foarte mult, e foarte frumoasă atmosfera.

Cum gestionezi emoțiile unui meci?

De obicei nu le arăt, le țin pentru mine și încerc să fie emoții constructive, să le scot prin jocul meu în teren. Mă gândesc că indiferent cu ce echipă aș juca, sunt și ele fete, ca și mine. Nu contează neapărat vârsta; da, au experiență, dar dacă eu mă duc și sunt convinsă că le fac față și zic: „Dau gol acum”, mă duc sigură pe mine și-mi intră mingea în poartă. 

Ai avut mereu încrederea asta în tine?

Da, de mică. Postul meu e în extremă și aruncările sunt dintr-un unghi mic. Eu mereu mă duceam dintr-un unghi și mai mic. Ce mi se întâmpla? Da, ratam, mă scotea pe bancă și apoi iar mă băga. Și așa am prins experiența să mă duc și să am curajul ăsta, să mă duc la poartă de oriunde. Încercam la antrenamente, ca la meci, când am o situație mai dificilă să-mi intre mingea, să mă descurc.

Ai avut și momente dificile, cum le-ai depășit?

Da, au fost, dar am trecut peste, pentru că vreau să ajung cât mai sus. Nu aveam cum să renunț de la un antrenament mai prost sau un meci mai prost. Mereu e greu, fiecare perioadă e grea, dar trebuie să treci peste. Dacă aveam un moment înainte de un antrenament în care ziceam că nu mai vreau sa merg, cum ajung la sală, uit de tot și mă antrenez. Nu vreau să renunț până nu-mi ating obiectivele.

Cred că cel mai greu moment o să fie acum, deoarece am un program destul de încărcat și trebuie să trec cu bine peste anul ăsta. E și nivelul de senioare, e și clasa a XII-a și trebuie să le îmbin. Mă trezesc în fiecare zi la 5:30, la 6:30 plec, intru la liceu la 7:30. Termin la 1.30 sau 2.30, la 4 avem vizionare sau ședință la sală, de la 5 antrenament. Termin la 7 și ajung la 8 - 8:30 seara acasă. 

„Nu am aceeași viață ca ceilalți de vârsta mea, dar cred că sunt niște sacrificii pe care le fac acum și o să mă bucur mai târziu”

Cum e să faci parte din GO Scholarship?

Proiectul GO Scholarship m-a făcut să mă simt o sportivă de performanță, am conștientizat mai bine toate lucrurile pe care trebuie să le fac ca să ajung la cel mai înalt nivel.  De exemplu, nutriționistul din program m-a ajutat foarte mult să înțeleg că alimentația e foarte importantă pentru a face sport, că nu pot să mănânc dulciuri și chipsuri și să beau suc și să mă antrenez, risc accidentări. Înainte eram copil, nu țineam cont de ce mănânc sau nu mă gândeam dacă e sănătos. Mâncam ce voiam eu. 

Și psihologul m-a ajutat foarte mult, prin ce-am vorbit, mi-a dat mai multă încredere în mine, m-a făcut să înțeleg multe lucruri, m-a ajutat să citesc. Citeam și înainte, dar nu la fel de mult și nu în fiecare zi. În discuțiile cu el pur și simplu mă deschid, mă eliberez de ce probleme am, îmi oferă încredere, suport; nu neapărat în handbal, și în viața de zi cu zi. 
 
E un suport care te ajută să te formezi ca sportiv, este baza pe care ți-o pune - pregătirea fizică, nutriția, psihologul, tot - eu zic că e baza unui sportiv. Cei care suntem aici suntem norocoși că facem parte din proiect și trebuie să ne implicăm cât mai mult, pentru că e spre binele nostru.

Cum vă implicați?

Participăm la activități, mergem la workshopuri, fizice sau online,  mergem la clinică să facem exerciții de prevenție, antrenamente fizice. Eu nu prea am participat la workshopuri, programul meu nu prea s-a potrivit, dar am fost recent la unul de pregătire fizică unde am descoperit lucruri pe care le făceam greșit, sau nu 100% corect, pentru că nu mi-a explicat nimeni niciodată cum trebuie să le fac corect. Și m-a pus puțin pe gânduri.

E ceva ce ai învățat despre tine de când faci parte din proiect?

Am învățat multe despre mine. Am învățat că nu doar mă duc și arunc la poartă, pentru a arunca la poartă trebuie să fac foarte multe lucruri în spate: să lucrez pentru umăr, să lucrez pentru picioare, să lucrez mental, tot. Am învățat și că recuperarea de după și stretchingul înainte de antrenament sunt importante; încălzirea e cea mai importantă. Încerc să fac și înainte de începerea antrenamentului puțină activare, să ies mai devreme în sală, măcar cu 10 minute.

Dacă ai putea să-ți dai un sfat ție, cea de la începutul acestei cariere, ce ți-ai spune?

Să muncesc. Numai asta am avut în cap, de când m-am apucat. Cred că cel mai mult depinde de mine, pentru că dacă vin la un antrenament și nu demonstrez și nu muncesc pentru asta, nu am niciodată cum să fiu prima.