03 Mai 2023

Siraba Dembélé-Pavlović: „Sportul nu e doar despre talent. Mai ai nevoie de ceva ca să reușești. Și asta e frumusețea.”

Interviu de Andreea Giuclea

Handbalul a fost mai întâi un prilej de joacă pentru Siraba Dembélé-Pavlović, și abia apoi un drum profesional și un mod de a-și scrie numele în istorie. L-a descoperit la 11 ani, în orășelul Saint-Lubin-des-Joncherets din nordul Franței, când și-a urmat sora mai mare la un antrenament al clubului de juniori HBC Vallée d'Avre. I-a plăcut atât de mult încât nu s-a mai oprit pentru 26 de ani, timp în care și-a transformat pasiunea într-una din cele mai de succes cariere din handbalul feminin internațional.

La finalul acestui sezon, când a hotărât că își va încheia cariera, la 37 de ani, extrema stângă de la CSM București va lăsa în urmă o serie de recorduri impresionante. E campioană mondială, europeană și vicecampioană olimpică cu echipa națională feminină a Franței, pentru care a înscris 848 de goluri, fiind a doua în topul celor mai bune marcatoare din istorie. E cel mai longeviv căpitan din istoria echipei, pentru care a jucat 291 de meciuri. E o inspirație pentru mii de tinere sportive, un model de consecvență, implicare și profesionalism, un exemplu de lider care nu inspiră doar prin cuvinte și discursuri, ci mai ales prin atitudine, prezență și propriul exemplu.

Orice călătorie are însă și obstacole, iar felul în care le depășești contează mai mult decât rezultatul unui meci, spune jucătoarea. Nici cariera ei n-a însemnat doar victorii și trofee, ci și înfrângeri dureroase, accidentări venite în momente complicate, medalii pe care nu le-a câștigat. Dar acum, când privește în urmă, acceptă fiecare etapă ca fiind parte dintr-o poveste care nu e perfectă, dar e doar a ei.

Ne-a spus o parte din această poveste într-un interviu amplu dedicat carierei sale exemplare. O discuție despre bucuria oferită de sport și entuziasmul începutului, despre drumul muncit spre succes și oportunitățile de creștere aduse de eșecuri; despre cum e să fii mamă și sportivă; despre handbal și viață.

Ai avut vreun model când ai început să joci handbal?

Handbalul nu era foarte popular la acel moment în Franța, nu vedeam mult handbal la televizor, deci nu aveam nepărat un model. Prima oară când am văzut handbal feminin la televizor a fost în 2003, când Franța a câștigat Campionatul Mondial de Handbal Feminin, și atunci am zis: „Wow, sunt niște fete populare care joacă handbal”. Dar nu aveam un model când am crescut.

Acum vedem mult handbal la televizor. Nu chiar pe canalul principal, dar când joacă echipa națională, cel puțin meciurile din sferturi, semifinale și finale sunt pe canalul principal, public. Deci da, e complet diferit, s-a schimbat mult, chiar dacă nu e încă la fel de popular ca handbalul masculin.. Văd că în România handbalul (nr: feminin) e foarte popular, dar pentru mine, asta e logic, când ai succes, lumea te vede.

Care a fost motivația ta la început?

La început, doar să mă distrez. Serios. Nici nu știam că putem juca profesionist, nu știam că pot fi plătită pentru că joc handbal. Doar mă duceam, îmi plăcea, am luat pas cu pas. Nu a fost scopul meu să fiu jucătoare profesionistă, voiam doar să continui să fac ce-mi place. Apoi, când aveam 19 ani, am semnat primul meu contract profesionist, și am zis: „OK, hai să facem asta”. 

Până atunci ai continuat în parale cu studiile?

Da, și după am mai continuat o vreme, cam doi ani, pentru că mă gândeam că dacă depun un pic de efort, e bine să ai o diplomă. Dar e dificil să te ocupi de amândouă în paralel. Poți s-o faci, dar trebuie să fii foarte motivat, pentru că nu e ușor. Am revenit ulterior, am o diplomă în management acum, ceva complet diferit de ce-am studiat atunci, contabilitate. Dar e normal, au trecut 16 ani.

La 19 ani, când ai hotărât să urmezi o carieră în sport, ce obiectiv ți-ai propus?

Știi, nu eram cea mai bună jucătoare. Și când nu ești cea mai bună, vezi că sunt altele mai bune, vezi că te poți îmbunătăți. Și asta a fost mereu motivația mea: mereu să fiu mai bună, să progresez. Era mai mult asta decât să câștig un titlu. Bineînțeles, toate vrem să câștigăm trofee. Dar motivația mea principală în toți acești ani, de când am semnat primul meu contract, venea din faptul că știam că nu sunt cea mai bună – pentru că unii oameni au acest talent înnăscut, au o ușurință cu mingea, au anumite abilități. Știam că eu n-am asta. Dar ce aveam era fizicul meu și bucuria de a juca. Și știam că, dacă vreau să rămân la nivelul ăsta, să obțin ceva, trebuie să progresez, și asta mă motiva.

Ca să fiu sinceră, nu e ușor să gestionezi asta, îți poate afecta un pic încrederea. E adevărat că mă luptam un pic cu asta, pentru că mă gândeam că muncesc mult, de ce nu am și eu ușurința asta? Dar în timp, maturizându-te, înțelegi că ești o altfel de jucătoare, ai o altfel de carieră. De asta, vedem că nu întotdeauna cele mai bune jucătoare au succes, și asta e frumusețea sportului. Pentru că știi că mai ai nevoie de ceva ca să reușești. Nu e doar talentul.

De ce mai ai nevoie?

În primul rând, e personalitatea. Vedem că toți jucătorii mari au o personalitate specială, o personalitate puternică. E foarte important, cred că vezi particularitatea asta la cei mari. Apoi, bineînțeles că trebuie să muncești. Nu poți să păcălești. Da, poate reușești doi-trei ani, dar apoi vei scădea nivelul. Apoi, e iubirea. Fără pasiune, cred că e imposibil. Trebuie să-ți placă ce faci, iar când îți place, motivația e mai puternică decât orice. Și mai trebuie să fii consistent, să depui același efort în mod regulat, pe termen lung. Apoi, e și partea emoțională, cum îți gestionezi emoțiile. Uneori pierzi, uneori nu ești în formă bună, uneori câștigi. Cum gestionezi astfel de momente? Îți păstrezi modestia când ești foarte bun și continui să muncești? Când nu ești într-o formă bună, renunți și te predai? Toate astea contează.

Ai știut mereu cum să gestionezi aspectele acestea mentale?

Nu, am învățat în timp, cu experiența. Pentru că eu sunt foarte sensibilă, și cred că asta e în același timp ceva bun și nu prea. Nu sunt niciodată mulțumită. De exemplu, într-un meci pot să înscriu cinci goluri și să ratez o aruncare, o să mă gândesc doar la acea ratare. Și asta mă poate ține trează noaptea. Dar într-un fel, asta m-a adus unde sunt azi.

Ce crezi că face Franța o echipă așa bună?

Bineînțeles, cred că e vorba de calitățile jucătoarelor. Apoi, avem acum un sistem bun de găsire a tinerelor talente, începem să lucrăm cu ele de foarte mici, la categorii diferite de vârstă. De exemplu, nepoata mea are 12-13 ani și deja a avut câteva selecții. Nu știm dacă va fi o jucătoare bună, dar sunt urmărite în tot acest timp, sunt antrenate, sunt formate. Și vom vedea cum merge. Cred că ăsta e un lucru care duce la succesul Franței, pentru că poți găsi jucătoare tinere talentate și să lucrezi cu ele.

Care e cel mai frumos moment pe care l-ai trăit cu naționala Franței?

Pentru mine, cel mai frumos moment a fost la Jocurile Olimpice de la Rio, în sferturile de finală cu Spania. A fost nebunie. Am înscris doar cinci goluri în prima repriză, pierdeam, cred cu cinci goluri, cu cinci minute înainte de final. Ceea ce e aproape imposibil. Dar în ziua aia am văzut o echipă care a crezut până la final, până în ultima secundă. Și, pentru ce-am făcut atunci împreună ca echipă, e cea mai frumoasă amintire a mea. N-a fost nevoie să vorbim, doar ne-am uitat una la alta. Am luptat până la final, am fost ca niște leoaice. OK, n-am jucat cel mai bun handbal al nostru, dar conexiunea pe care am avut-o a fost incredibilă. De asta, sportul nu e doar despre talent, cum am spus. E și altceva. Am câștigat, am ajuns în finală, a fost prima noastră medalie după patru ani și prima medalie olimpică a Franței (nr.: la feminin). A fost incredibil.

Dar cel mai dificil moment?

A fost la Londra, la Jocurile Olimpice din 2012, când am pierdut în sferturi cu Muntenegru. A fost așa dificil, pentru că cred că am făcut cel mai bun turneu al nostru. Am jucat așa bine, ca echipă, cred că au fost cele mai bune meciuri ale noastre. Am pierdut în sferturi și mi s-a părut foarte nedrept, pentru că simțeam că am jucat bine, și nu înțelegeam de ce. A fost un moment dificil pentru mine, cred că mi-a luat unul, doi ani, să-mi revin. Eram foarte tristă, pentru că nu credeam că meritam să pierdem în sferturi.

A fost dificil și când n-ai putut fi prezentă la ediția de la Tokyo?

Da, nu pot să spun că e cel mai dificil moment, dar a fost greu, pentru că am pierdut ultimul meu moment cu echipa națională. Știam că nu voi continua după Tokyo la echipa națională, decisesem să mă opresc. Asta a fost dificil pentru mine. Dar și pentru că știam că putem câștiga aurul. Știam că ăsta e momentul nostru, pentru că eram în acest proces și era următorul pas logic. Și e greu, mereu când vorbesc despre asta îmi dau lacrimile.

Dar într-un fel, accept situația. Asta e povestea mea. Și nu pot lăsa ca un moment să eclipseze tot ce-am reușit înainte. Bineînțeles, cu Tokyo ar fi fost și mai bine, dar tot e important ce-am reușit. Și nu vreau să las povestea asta să eclipseze totul, de asta o accept. Dar e adevărat că încă devin emoțională când vorbesc despre asta.  

De ce ai ales CSM București și cum a fost adaptarea la o nouă cultură?

Pentru că e una din cele mai bune echipe și pentru că cred că pot câștiga Champions League. Nu a fost dificilă adaptarea, am experiența de a juca alte echipe și a fost ok de la început. Nu sunt o persoană complicată. Sunt foarte ferictiă să fiu aici, e o echipă bună, cu jucătoare bune, e o atmosferă bună. Pentru mine, sunt condiții foarte bune.

Ai suferit o accidentare gravă în primul sezon, o ruptură a tendonului ahilian. Ce te-a motivat să revii?

Sincer, când m-am accidentat, mi-am zis: cum o să revin, la 35 de ani, din așa o accidentare, care e foarte complicată? În plus, era prima accidentare gravă din carieră și nu știam la ce să mă aștept. Totul era nou. La început, m-am întrebat cum o să revin din asta. Dar nu-mi puteam încheia așa cariera, și asta a fost motivația mea. Și știam că pot, pentru că mă simțeam bine fizic. Ok, m-am accidentat, dar altfel nu aveam probleme. Știam că pot reveni. Și asta am făcut.

Ce e greu e că trebuie să ai răbdare. Și eu nu prea am, am vrut să revin după cinci luni. Medicul mi-a zis: „Sira, văd că merge bine, dar sunt șase luni minim!”. L-am ascultat, și după șase luni am jucat primul meci. Nu mi-a fost teamă deloc. Uneori cred că sunt inconștientă. Când medicul mi-a spus că pot juca, am jucat 100%, ca și cum n-aș fi lipsit deloc, am uitat totul.

Când ai vrut să devii mamă, ai simțit că trebuie să faci o alegere între asta și sport?

Nu, știam că vreau să devin mamă, eram sigură. Acum când mă gândesc, cine face un copil la 33 și se gândește să revină la nivel înalt? Dar eu nu m-am gândit, am știut. Aveam planul, am calculat când e momentul potrivit, să revin pe teren după trei luni și să revin pentru Jocurile Olimpice.

Prima lună și jumătate a fost mai dificil, pentru că trebuie să revii într-o formă fizică, și asta e greu. Dar după trei luni, eram gata să joc. Din păcate a venit pandemia, așa că a durat mai mult până la primul meci. Așa că am stat mai mult cu copii, mai ales că e o perioadă importantă. Dar în primele trei luni m-am antrenat mult, uneori de două ori pe zi. A fost totul în viteză, copiii nu dormeau, a fost obositor. Nu știu cum am reușit, dar pur și simplu o faci, nu pot să explic. 

E adevărat că era un ritm nebun. Pentru că nu dormeau, nici eu nu dormeam noaptea, ziua mergeam la antrenament, veneam înapoi, le pregăteam mâncare, mă jucam cu ei, îi culcam, mă întorceam la antrenament, seara iar mâncare, baie, culcat. Ăsta a fost ritmul meu, și încă e. Dar pur și simplu am făcut-o. Știu că nu e cel mai bun ritm pentru un sportiv profesionist, e o realitate. Dar așa e.

E dificil pentru sportive să poată îmbina ambele roluri?

Da, este. Nu pot să mint, să spun că e ușor, că putem. E important să știm despre ce vorbim. Da, e dificil. Da, vei simți conscecințe asupra performanței și carierei tale. Trebuie să anticipezi, să te organizezi, să fii pregătită. Și de asemenea, în jurul tău, trebuie să primești ajutor. Pentru că cel mai dificil nu e să ai grijă de copii. Ci tot ce trebuie să faci pe lângă: să speli vasele, să faci curat, să gătești. Sunt toate lucrurile astea pe care trebuie să le faci. Pentru că dacă ar trebui doar să vin acasă și să am grijă de copii, ar fi OK. Dar e posibil, știu multă lume care are copil și performează. Dar trebuie să știi ce înseamnă să fii mamă și sportivă. Și nu te poți simți vinovată pentru că uneori vei petrece mai puțin timp cu copilul tău. Pentru că e o realitate.

E unul din motivele pentru care ai ales să te retragi la finalul sezonului?

Nu e doar asta, dar e și asta. Deja copiii mei încep să crească și vor să stau mai mult cu ei, să nu mai plec. Și e greu, văd că au nevoie tot mai multă de mine. Nu înseamnă că atunci când erau mai mici nu aveau, dar acum văd că cer asta mai mult. Și da, asta contează. Dar cred că am făcut destule, am 37 de ani, fizic e dificil. Și jucăm foarte mult, la fiecare trei zile, nu e uman. Nu-mi mai doresc asta. Dacă era doar un meci pe săptămână, poate mai puteam juca un an. Motivația e la fel, bucuria e tot acolo, dar văd că e tot mai greu pentru corpul meu. E mai mult despre anduranță, mi-e greu să joc la fiecare trei zile. 

Ce-ar însemna să câștigi Liga Campionilor cu CSM București?

Să închei așa, pentru mine ar fi ceva wow. M-aș retrage fără niciun regret, în pace. În plus, de când sunt la CSM, e al treilea sezon, văd că muncim pentru asta, an după an am încercat să ne îmbunătățim, să ajustăm. Și ar fi rezultatul acestor ani, al întregii munci. De asta, ar fi important pentru mine, aș fi foarte mândră dacă am reuși. Pentru că n-a fost ușor. Nu e ușor să ajungi acolo, la nivelul ăsta, să câștigi un astfel de trofeu. Pe care da, eu nu l-am câștigat niciodată. Și nu multe jucătoare din Franța au câștigat Liga Campionilor. 

Știi ce urmează după retragere, vrei să rămâi aproape de sport?

Voi deschide o agenție sportivă prin care vreau să consiliez generațiile următoare să aibă cariere bune, să ajungă la un nivel ridicat. Ce vreau e să te ajut să faci cele mai bune alegeri pentru cariera ta, să te îmbunătățești și ca persoană și ca jucătoare. Tinerele jucătoare au nevoie de asta, îți imaginezi că ai 17-18 ani când începi să ajungi la un nivel înalt? Ești foarte tânără, nu știi multe despre viață la vârsta asta. Cred că e bine să ai pe cineva aproape, nu neapărat părinții, dar cineva care să-ți ofere o direcție bună. Pentru că o alegere greșită îți poate duce cariera în altă direcție.

Ai vreun sfat pentru tinerele jucătoare?

Să nu încerce să fie ca altcineva. Cred că toată lumea are ceva în interior, ceva al ei, care e unic. Și trebuie pur și simplu să crezi în asta. Asta e cel mai important. Pentru că nu există o regulă, dacă crezi cu adevărat că poți să reușești, încearcă. Și crede-mă, va funcționa. Eu sunt cel mai bun exemplu, cred. Pentru că n-am fost cea mai bună. Nu e niciun secret. Doar să crezi în tine, în cine ești și ce poți să faci. Nu încerca să fii ca altcineva. Dacă ești diferit, e foarte bine.