27 Februarie 2023

Dumitru Butilcă, educație și pregătire fizică: „Disciplina din afara terenului este foarte importantă. Dacă nu chiar mai importantă”

Interviu de Andreea Giuclea
Fotografii de Mihai Ștețcu și Cosmin Moței

Dumitru Butilcă lucrează de peste 22 de ani în domeniul pregătirii fizice. A colaborat cu Federația Română de Fotbal, cu Echipa Națională de Volei Feminin, cu echipele de fotbal și polo ale Steaua București, dar și cu Trupele Speciale. Când a văzut cât de mulți sportivi se accidentează, la toate categoriile de vârstă, și-a dat seama că e nevoie de mai multă educație în domeniu. A fondat DIMI Fitness, un studio care oferă cursuri de certificare în antrenament funcțional, prevenție și recuperare recunoscute internațional și care e importator oficial în România pentru echipamente ca TRX, Trigger Point, Lets Bands, Flowin sau GUN-eX.

Educația îl preocupă și în proiectul GO Scholarship, unde coordonează pregătirea fizică a sportivilor tineri care sunt ajutați de o echipă de specialiști să facă pasul spre marea performanță. Încearcă să-i învețe, înainte de toate, să execute corect și eficient mișcările și să înțeleagă de ce e important fiecare aspect al pregătirii fizice. „Trebuie pornit de la vârste mici, să-i formezi, să-i înveți, ca ei să înțeleagă de ce-ul din spate. Nu numai să faci chestii. De ce trebuie să le faci?”

Despre cum lucrează cu ei, ce progrese urmărește și cum vede nevoia de educație în domeniul pregătirii fizice, ne-a povestit în interviul de mai jos:

Cât de multă atenție se acordă la nivel de juniori pregătirii fizice în sportul românesc?

Foarte puțină, dar și la nivel de seniori. Poți să întrebi foarte mulți preparatori cât le pune antrenorul la dispoziție sportivii și o să-ți zică: cinci minute, șapte minute; pentru că spun că nu au timp. Iar la copii, pregătirea fizică poate să fie o chestiune făcută în joacă.

În mod normal, se face, dar este făcută mai bine sau mai puțin bine. Sau luată mai mult sau mai puțin în serios. Apoi, e vorba și de lipsă de know-how. Ne lipsește educația în ­toate domeniile, asta e o chestie problematică. Și când vine vorba de sport – nu contează vârsta, că sunt juniori, seniori, cadeți, pitici – nu stă nimeni să-i învețe ceva, sub nicio formă. Totul e pe repede înainte: „Fă și tu trei exerciții, fă așa, fă așa, și gata.”

Eu când am zis că intru în acest proiect, n-am vrut să intru ca, dacă ei fac 10 flotări, eu să-i fugăresc să facă 12. Nu, eu vreau să-i învăț pe copiii ăștia, mai ales că sunt la vârsta la care sunt. Și să înțeleagă că prevenția e mai importantă. E mai important să lucrezi să previi și să știi cum să te ferești de anumite probleme decât să încerci și să-ți rupi gâtul.

De exemplu: tu alergi în fiecare zi 10 kilometri, să zicem. Dacă tu azi te pui să alergi și vezi că pe la kilometrul 6 începi să șchiopătezi sau te doare, sunt momente când trebuie să împingi, dar sunt momente când trebuie să zici: OK, astăzi nu. Astăzi am putut doar 7 kilometri. Hai să mă gândesc, de ce am putut doar 7 kilometri? Și mă întorc acasă și mâine poate recuperez. Adică e foarte important să știi și când să spui „OK, that’s it pe ziua de azi”. Dar dacă tu fugi cu genunchiul strâmb și cu spatele câș, mai bine să nu continui, că te rupi degeaba. E important să-ți asculți corpul, dar ca să-ți asculți corpul trebuie să înveți anumite lucruri, ca să știi ce îți zice corpul.

Așa că eu fac foarte multă educație în proiectul acesta cu copiii, să-i învățăm de ce-ul din spate. Nu numai să faci chestii. De ce trebuie să le faci? Că e important să înțelegi de ce trebuie să le faci, ca să ai habar cum să le faci, ca să le faci corect. În primul rând, așa scazi riscul de accidentări. Mulți sportivi, indiferent de vârstă, sunt accidentați. Eu nu concep, nu mi se pare normal ca la 14-15 ani unii dintre ei să fie deja operați de rupturi de ligament sau altele. Nu e normal să se întâmple treaba asta. 

Și se întâmplă din lipsa pregătirii fizice?

Sunt mai mulți factori. Lipsa de pregătire fizică corectă, după care lipsa nutriției corecte. Dacă mănânci numai zahăr și prostii. Lipsa odihnei. Sunt foarte mulți factori. Dar unul dintre factori este pregătirea fizică, sau cum se execută mișcările. Dacă execuți incorect, automat riști să te accidentezi. Sau dacă faci too hard, too soon. Dacă tu ai o formă precară și antrenorul îți pune bara în spate, riști să te rupi cu totul în două.

Eu de când m-am întors în țară, și am văzut cât de mulți sportivi sunt accidentați și stau pe bară am zis că ceva nu se leagă. De asta trebuie pornit de la vârste mici, să-i formezi, să-i înveți, ca ei să înțeleagă de ce, cum, când.

Și cum îi învățați lucrurile acestea prin proiectul GO Scholarship? 

Facem multe seminarii cu ei și primesc foarte multe informații. Au seminarii pe pregătire fizică, pe nutriție, pe dezvoltare personal. E teorie combinată cu practică, la toate seminariile pe care le fac eu există și parte practică. Le explicăm: „Trebuie să faci așa, de ce, cum. Bun. Acum hai, ne-am ridicat în picioare și încercăm: ce ai simțit, ce ai văzut, ce nu ai văzut?”

Întâi, vrem să-i învățăm să execute corect și apoi o să le crească performanța. Gândește-te că ai o mașină. I-ai pus cea mai bună benzină. Ai reglat unghiurile la roți. Dacă roțile merg una într-o direcție și alta în altă direcție, o să tocești cauciucurile, pe lângă faptul că nu o să ai viteza care trebuie. Exact așa funcționează și corpul. Iar dacă îi înveți să execute corect, să aibă un aliniament corect și toate cele, atunci automat performanța crește, dar și riscul de accidentare este minim. Iar asta este cea mai importantă parte. Pentru că asta încearcă toți: să-i facă să lucreze mai greu, să împingă mai mult, să alerge mai repede. Dar dacă îl fugărești, îl obosești foarte tare, el se accidentează, ca să-și revină apoi în formă și să fie în vârf de formă durează; ăsta este riscul.

Cum măsurați progresul?

La unii dintre ei se vede deja diferența din momentul în care au intrat în proiect și până acum. Unii sunt deja de un an, alții sunt numai de șase luni. În primul rând, se vede în cum se mișcă, în cum execută, în faptul că le-a crescut rezistența, le-a crescut forța. În testările pe care le-am făcut, n-am vrut să vedem cât de repede aleargă 400 de metri. Am vrut să vedem execuția: cât de bine execută un squat, o fandare, o flotare. Am intrat mai adânc în direcția asta de execuție, de calitate a mișcării mai mult.

Ce sfaturi ai pentru sportivii juniori care vor să devină mai buni? 

Să ia treaba în serios. Pentru că acum există distracție la fiecare moment, găsești oriunde o modalitate de a fi distras. Și e greu. Știm că somnul e o parte extraordinar de importantă, sau refacerea. Iar în momentul ăsta toți se culcă la ore târzii.

E nevoie de foarte, foarte multă disciplină, chiar dacă au programe foarte încărcate. Au, dar nu sunt nici primii, nici ultimii. De-aia numeri pe degete sportivi cum sunt Messi, Ronaldo, Jordan, Tom Brady. Pentru că ei fac diferența. Ei au înțeles: „Vreau să scot capul din grup, iar asta necesită mai mult.”

Iar disciplina nu se referă numai la disciplina din teren. Disciplina din afară este foarte importantă. Dacă nu chiar mai importantă. Pentru că și dacă ai două antrenamente pe zi – să zicem două ore antrenamentul – și un meci la final de săptămână. Sunt 12 ore dintr-o săptămână în care tu ești efectiv cu el. 12 ore înseamnă jumătate de zi. În restul timpului, el e de capul lui. E la școală, e cu părinții. Și aici sunt mulți factori: de la nutriție, la condițiile pe care le are acasă. Nu toți au roz acasă. După care e antrenorul: sunt antrenori mai empatici, unii mai puțin empatici. Și dacă sunt unii care nu au cea mai bună relație cu antrenorul sau cu familia sau schimbă echipa, schimbă lotul. Toți sunt factori și toți trebuie puși în balanță. 

E vreo greșeală des întâlnită pe care ar trebui să o evite?

Una dintre greșeli este că sar peste încălzire. O încălzire corectă. Iar treaba asta se întâmplă și la cei mari. Există vorba aia: ești mingicar. Ei asta vor, s-au făcut fotbaliști pentru că le place cu mingea, la fel handbaliști sau baschetbaliști, asta vor: mingea. Când îi spui: „Acum avem jumătate de oră de rotește umerii, rotește capul sau pune-ți și tu un trigger point, că ești cu pectoralul tensionat”, zice: „Hai, mă lași”. Eu am lucrat cu destule echipe de fotbal, și nu numai. Și când erau la încălzire, după cinci-șase minute deja te întrebau: „Mai avem mult?”.

Ce schimbare v-ar plăcea să aduceți prin GO Scholarship în sportul românesc?

În primul rând, ca cei care vor ieși din proiect să fie exemple. Să fie exemple și să zică: „Uite mă, că se poate. Se poate și la noi, că tot timpul zicem că la noi nu se poate, dar se poate. Se poate și la noi.”

Este senzațional proiectul și noi am schimbat deja multe și am învățat multe într-un an de zile. Suntem pe calea cea bună. Este un proiect care a pornit de la o idee, dar noi nu am luat un sistem și ne-am apucat să-l implementăm. Toți am venit cu know-how-ul nostru și am zis că „asta cred eu că e mai bine. De ce? Pentru că am văzut că a funcționat pe de o parte, dar pe de altă parte nu a funcționat”. Nu a rămas nimeni cramponat în „dacă nu e cum zic eu, nu”. Și asta e frumusețea.

Unii dintre noi ne cunoaștem, am mai lucrat împreună în diferite proiecte și nimeni nu mai are nimic de dovedit. Am trecut prin niște etape și acum noi chiar lucrăm împreună și comunicăm între noi, avem ședințe săptămânale cu toții în care facem raportul, luăm fiecare copil și vedem ce-a făcut săptămâna asta, cum a performat, cum s-a prezentat la fiecare dintre specialiști.

Oamenii ar trebui să înțeleagă că asta ar fi norma și un drum către succes. Nu mă refer la noi, la formula asta. Dar o formulă de genul acesta. E nevoie de mai multă colaborare, să scăpăm de egoism și de chestia aia: „eu sunt cel mai șmecher”. Nu, eu sunt cel mai șmecher când mă asociez cu tine, care și tu ești cel mai șmecher pe domeniul tău. Sau unul dintre cei buni. Atunci când te pui împreună ies lucrurile mărețe și poți să crești împreună și să te dezvolți.